Fantoma de sub Dunare

Fantoma de sub Dunare

Dunarea zona calarasi

– Maine ma duc la Dunare la Calarasi, nu te tenteaza?
– Lasa vrajeala, esti in sah, muta!
Valeriu a fost arheolog, ma rog, a fost e un fel de-a zice pentru ca e pensionar de doi ani dar asta nu-l impiedica sa haladuiasca toata ziua pe coclauri. Nu-si arata varsta, se tine bine, probabil activitatea de-o viata in aer liber l-a ajutat dar reducerile de personal de la institut, nu. L-au adus pe lista pensionarilor.
– Cedez! Serios, nu vrei sa mergi? Am treaba chiar pe mijlocul Dunarii, ma gandeam ca tot esti in concediu…
– Aveam planificata iesirea mai incolo, cand mai creste apa.
– Pacat, pierzi o ocazie unica.
Ma gandesc o clipa si cedez si eu.
– Daca imi promiti ca nu vrei sa plecam dupa o ora, merg.
– O nuuu! am de facut un studiu, stau toata ziua.
Perfect! imi zic in gand, am timp de pescuit. Pacat ca-i Dunarea scazuta rau dar tot gasesc un baboi, ceva. Doua lansete, o undita, o lanseta de rapitor in caz de… desi la vremea asta… Vad eu acolo.
– Profesore, la 5 sunt gata.
– 5 ce ? Dimineata? Ai inebunit? Plecam pe la 7, ca abia la 8.30-9 ma intalnesc cu oamenii acolo. M-am posomorat dar ce sa fac? In fond el m-a invitat si regula de cand ne stim, e ca daca vreau pescuit, mergem neaparat cu masina mea, ca sa am loc de cele trebuincioase. E de doua ori cat Golful lui. Canicula. Inca o zi fierbinte se anunta si incep sa am indoieli majore asupra chefului de a sta in soarele torid, cu sanse minime de a prinde ceva. Nivelul e prea scazut, crapii nici vorba sa se arate, asta o stie oricine. Somn? Mai probabil. Ajungem la Calarasi si gasim un oras gol. Putinii trecatori sunt doar cei cu treburi urgente, altfel nu e nimeni dispus sa dea racoarea interioara pe zapuseala de afara. Cei cu care urma sa se intalneasca Valeriu ajunsesera si din motive neintelese mie, nu ne-au asteptat la benzinarie, au luat-o inainte. Un telefon, cateva indrumari si dupa 15 minute ajungem si noi la fata locului, pe mal, undeva chiar in dreptul orasului. Sunt prezentat grupului, un profesor de istorie de la Cluj, insotit de doi tineri, dintre care unul localnic, care ne pregateste barca uriasa cu motor si o tanara mignona, plinuta dar foc de simpatica, la fel ca accentul neaos cu iz de Valea Izei. Un drum scurt pe apa ca oglinda si ajungem pe insula de destinatie, Pacuiul lui Soare. insulaImaginea ma lasa cu gura cascata. Ziduri vechi au rasarit de sub apa prelungind lespezile de pe uscat cu fasii bolovanoase. Ascult discutiile in tacere pret de cateva minute, interesat de ciudata aparitie lacustra si inteleg ca avem in fata vechile ziduri ale cetatii de la Pacuiul lui Soare, construita cu mai bine de un mileniu in urma. Am mai zabovit doar putin, ca sa aflu dimensiunea perimetrului zidurilor, pentru ca in timp ce ascultam, mintea a inceput sa-mi speculeze cu febrilitate. In jur copacii imbraca insula, oferind umbra atat de necesara. Aveam nevoie doar de datele de amplasament: pana unde se intind zidurile, ce s-ar putea afla in interiorul si exteriorul lor si in special, cit de inalte au mai ramas. Ultima intrebare a ramas insa fara raspuns. Dunarea nu le-a dezvaluit in intregime interlocutorilor mei si nici cercetari subacvatice nu facusera. Ma rog, se rezolva cu sondarea. Ma gandeam doar la cati plumbi o sa pierd intre pietre. Dupa ce le-am reamintit motivul prezentei mele, evident total paralel cu al lor, le-am urat spor la treaba si m-am apucat de pregatiri. Barca era la doi pasi. Scot o lanseta pregatita de sondare, cu fir textil terminat cu 10m de mono de 40, ca sa nu pierd din textil si ma duc spre stanga, dincolo de ziduri. De la jumatatea drumului, situatia se vede altfel. Cel mai potrivit mi se pare a face sondarea chiar de pe zid. Ma intorc si fac echilibristica la rasul apei, pe zid, pana unde pot inainta in siguranta. Arunc inspre mal. Apa mica, putin peste 1m. Ma intorc si dau spre larg, unde se mai iteau de sub apa cateva pietre din zid. Putin mai adanc dar nu convingator, probabil in tot golfuletul acela s-au adunat aluviuni. Recuperez dezolat, incet, ca sa simt daca sunt ceva obstacole sau praguri si dintr-o data, chiar in fata mea, plumbul cade usor vreo 2m. Raman surprins si incep sa masor din nou. Adancimea este de peste 5m. Incep sa caut marginile gropii si constat, pe masura ce sondez, ca am de-a face de fapt cu o zona in forma de palnie, cu pante line, cu latime de aproximativ 2m in zona cea mai adanca din apropierea mea. Il strig pe Valeriu si-i explic anomalia descoperita. Dupa cateva minute de consultare cu profesorul, ma roaga sa ma intorc si sa caut o corespondenta pe partea cealalta a zidului. Surprinzator, are dreptate, canalul incepe cu groapa din exterior si continua spre interior, paralel cu malul. Toata lumea e in extaz si incep sa inteleg ce am descoperit. Stau probabil chiar deasupra uneia din portile cetatii, ceea ce a permis formarea unui canal subacvatic pe unde Dunarea isi croieste calea pe sub zid. Privesc spre interiorul zidurilor si ma intorc deindata pe mal. In fata am un grup de lespezi iesite ca o mica insulita in calea suvoiului ce strabate ruinele. Arunc spre dreapta, in aval. Apa mica, zona aluvionata. Arunc in stanga si… exact cum ma asteptam, suvoiul intrat pe poarta sapase salas adanc, din care odata scapat, isi continua drumul lin printre ruine. Aici! Asta e locul potrivit! In cateva minute lansetele sunt pregatite si pe carligele supradimensionate atarna buchete mari de rame negre (comanda speciala). O lanseta o arunc la baza zidului si se aseaza cuminte, purtata usor de curent, chiar in canal. Cea de-a doua isi gaseste locul in fata insulitei, in zona cea mai adanca. Ma intorc la barca sa-mi scot umbrela. Soarele ardea puternic deja. Tocmai cand ma aplec sa o iau, lanseta de la zid smuceste violent facand clopoteii sa salte frenetici. Ma reped si intep. Lanseta se cocoseaza din greu, frana stransa la limita incepe sa cedeze fir, pana cand dezastrul devine inevitabil. Montura e trasa prin deschiderea de sub zid si firul cedeaza brusc, ca taiat cu lama.
In urmatoarele ore, pana la plecare, am reusit sa aduc la mal 5 somni cu greutati intre 3 si 9 kg dar senzatia… ah, senzatia asta ca cel plecat prin poarta tainica de sub ape a fost urias… asta ma bantuie si azi. Visez la ziua cand ma voi intoarce sa-mi iau revansa intr-o noua partida dar cine stie cand va mai rasari zidul fantoma de sub Dunare.

Acest articol a fost scris de : Roberto Bassula

Dintr-un om poti face un pescar dar dintr-un pescar nu mai poti face un om

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close